Living in a green bubble

“Hello?
Well, well, how are you?
Uh.. who is this?
Who do you think this is?
Stop it.. who is this?
You know very well who i am..
You almost got away from me didn’t you?
Oh my god.. you can’t be.. you can’t be!
Hahaha
Oui, oui, mon amour…c’est moi.”

Cantecul asta imi aduce aminte de vremea cand eram mai copil de felul meu si de abia descopersiem zdringhi zdringhi-ul rockului ( cum i-ar spune Mihai ). Sonata Arctica a fost si a ramas una din trupele mele preferate, iar melodia asta… well I always loved it. Si ca tot vorbim de vremea copilariei…cand eram mici si ne jucam in nisip credeam ca orice e posibil si era frumos. Era frumos sa imi imaginez ca Peter Pan chiar exista si ca probabil candva va trece si pe la fereastra mea si ma va lua in lumea lui. Era frumos sa te prefaci ca esti mica sirena cand dadeai de apa si sa iti imaginezi ca aveai toti prietenii cu tine si inaintati spre noi aventuri. Insa acum ca am crescut am aflat cu stupoare ca totusi cam orice e posibil….si nu stiu daca sa ma bucur sau sa plang. Probabil cea din urma. Cand erai copil nu te gandeai la grijile de maine sau la examenele de poimaine la care inca nu ai invatat, la certurile cu parintii, pentru ca atunci totul se rezuma la “du-te in camera ta ” unde oricum aveai jucariile si imaginatia, sau in cazul meu, cartile.  Nu, cand erai mic totul era minunat, frumos si traiai in a green bubble ( cuz I hate pink ).

Problema cea mai mare cu aceasta copilarie este ca se duce prea repede. Cand esti mic de abia astepti sa cresti si sa poti face si tu ce fac oamenii mari, iar acum, cand am ajuns la varsta asta, as da orice sa mai pot sa traiesc macar o zi din copilarie. Si stiti ce e mai trist? Ca acum, ajunsa la varsta asta, nu as mai vrea sa fac ce fac “oamenii mari”. Tin minte cand eram copila si stateam la nasa la tara, seara verisoara mea pleca la discoteca, cu restul fetelor de prin sat. Doamne, atunci muream de curiozitate sa vad cum e, vroiam si eu sa merg, sa fiu fata mare. Cativa ani mai tarziu, fata mare fiind si ajunsa in discoteca am vazut ce era asa cool about it. Nimic. Muzica data tare, cum e si normal, oameni multi care dansau dubios unii langa altii, oameni la masa care beau si fumau, oameni beti care abia puteau sa se tina pe propriile picioare si fete imbracate sumar si fardate excesiv. Pentru asta am stat eu atatea nopti cu mintea la discoteca asta? Imi vreau noptiile inapoi, pentru ca in imaginatia mea totul arata mult mai bine. Cluburile din Bucuresti nu fac exceptie, numai ca aici in loc sa aud muzica veche aud tot felul de schelalaieri care mai de care mai dureroase pentru minte.

Vreau sa ma intorc la verile de demult trecute, cand terminam anul scolar si ma simteam bine cu media mea, stiind ca am invatat pentru ea si ca o meritam. Cand veneam acasa fericita si imi puneam coronita in cuier sau pe oglinda din sufragerie si ma gandeam cu un zambet pe buze ce sa fac vara asta. Ce noi aventuri voi mai descoperi si pe cine sa iau cu mine. As vrea sa pot resimti acea bucurie si acum, insa cum? Cand stiu ca am invatat de m-a luat durerea de cap si cand vin acasa de la examen cu certitudinea ca am facut bine, pe verificate, ca iau 10 si cand imi vin notele sa ma trezesc cu 7? Cand colega de langa care a facut doar jumate din subiecte si nici pe alea corecte, ia 10 iar eu care am facut tot iau 7…poate sunt eu exagerata ca imi pasa, dar nu are cum sa nu mai ales cand stii ca ai depus un efort pentru examenele alea, nu ca altii care isi lipesc un microfon de maneca si o casca in ureche.  Ar fi mult mai usor pentru toata lumea daca am afisa o apatie generala fata de lucruri ca astea, insa nu se poate ca de aia suntem fiinte umane. De aia gandim si vorbim si simtim. Nu vorbesc de genul de persoane care se simt numai cand le tai salariul si de abia atunci se gandesc sa faca scandal ca pana atunci, cui ii pasa ca tara se duce de rapa atata timp cat tu stai bine in coltisorul tau ascuns, numarandu-ti banii facuti sau furati azi.

Heh, frumos ar fi sa ne gandim si la binele altora nu numai al nostru. But then again, presupun ca mai sunt si astfel de oameni, sa nu imi pierd de tot speranta in omenire. Ce-i drept, ma agat de un fir de ata aici, pentru ca prea multe au fost cazurile in care am fost dezamagita de unele persoane. Prieteni sau oameni pe care nu ii cunosc. Se facea ca mergeam odata pe strada si era un nenea langa mine care avea un cos de gunoi fix in fata lui. Da nenea de ce sa isi intinda mana sa arunce ziarul la cos? Nu domne’, nenea il arunca pe jos in fata a multor persoane care nu ridica un deget dupa ce nenea isi vede de drum spre a fi un mare nimic pentru omenire. Genul ala de dezamagire, catre lume, catre omenire. Desigur exista mai multe feluri de dezamagire, cel putin pentru mine. Mai e dezamagirea destul de profunda cand imi zici o chestie pe fata si pe la spate faci altfel, cum  s-a si intamplat de cateva ori. Cum pot sa trec peste cand tu imi zici ca nu mai faci, ca nu se mai intampla, dar in atitudinea ta nu exista nici o schimbare? Sau si mai si, poate altii nu vad, ca nu au cum, dar eu vad, pentru ca poate nu stii sau nu iti dai seama ca te manifesti fata de mine cum ai facut si in trecut. Poate nu o faci intentionat, in definitiv cine sunt eu sa iti zic ce sa gandesti sau cum sa fii? Dar poate, pe de alta parte, ar trebui sa te gandesti si la sentimentele altora cand faci ce faci….si aici ajung eu sa ma simt ca o mare proasta pentru ca imi pasa de altii si de ce simt, insa foarte putini pana acum au stat sa imi menajeze sentimentele….pe numarate, unu singur, si ii multumesc. Dupa cum am zis, poate ar fi mai usor sa nu imi pese, dar atunci viata ar fi prea usoara. Sunt multe lucruri care ma deranjeaza, mai ales zilele astea, cand unele persoane chiar nu stiu cand sa inceteze, dar pentru tine nu inseamna nimic. E usor sa imi zici sa ignor sau sa trec peste, dar daca ai putea sa simti ce simt eu poate ai intelege. Acum vreau arma aia din Hitchhiker’s guide to the galaxy. Da, arma aia care ii facea pe altii sa vada totul din punctul tau de vedere. Ce usor ar fi asa, poate te-as face sa intelegi…si poate atunci te-ai gandi de doua ori inainte sa imi zici sa ignor….si tu…tu te-ai gandi de doua ori inainte sa faci ce faci, pentru ca nu e corect si stii si tu asta.

Si acum, dupa toate astea imi vine in minte melodia “Sleep – Poets of the fall”. Asa am pus-o si in playlist. E calma si intr-un fel, cam exprima ceea ce simt acum.

Sleep, sugar, let your dreams flood in
Like waves of sweet fire, you’re safe within
Sleep, sweetie, let your floods come rushing in
And carry you over to a new morning

Si e greu sa nu te lasi tras in jos de demonii prezentului, dar macar stii sigur ca mai ai imaginatia care te va salva, mai ai amintiriile copilariei si gandul ca totusi poate lumea asta nu e asa de rea. And I like to live in my green bubble as long as I can.

If you won’t let them follow you
You just need to heal
Make good all your lies
Move on and don’t look behind.

And as one last thing…if you deserve better, then I’ll try harder.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s