Poveşti din 300

Am observat cu o oarecare uimire că întâmplările ce merită povestite se petrec în autobuze…cu precădere în 300 având în vedere faptul că circul cel mai mult pe acea linie.

Să o iau cu începutul, că aşa am fost învăţaţi în generală. Îmi place să merg cu autobuzul. Chestia asta mi se trage de când eram mică, pentru că aveam şcoala generală aproape de casă şi mereu vroiam să merg şi eu cu autobuzul la fel cum mergeau unii colegi pentru a ajunge acasă (deh curiozitate de copil mic, ce mai ). Apoi când am început liceul, am avut ocazia să îmi îndeplinesc dorinţa. Şi mi-a plăcut din prima să merg cu autobuzul. Acum că sunt la facultate tot cu autobuzul merg şi sunt surprinsă că încă nu mi s-a luat. Bine, acum am şi alte rute alternative, doar în caz că nu merge 300-le ( cum s-a mai întâmplat de câteva ori ) şi pot să merg şi cu metroul, dar mijlocul ăla de transport mă adoarme. Îmi place să am la ce să mă uit pe geam ( chit ca în autobuz la orele de vârf mai mult stăm pe loc, dar mai trece lumea, mai vezi una alta ), în cazul în care îmi uit cartea acasă. Dacă am cartea cu mine în metrou sunt bine, dar dacă nu, aş prefera să evit acel mijloc de transport.

Revenind însă la ce aveam de povestit. Acum câteva zile ( cred ), în drum spre facultate, din grabă nevoie mare pentru că întarziam ( şi nu îmi place să intru în mijlocul cursului ) am luat primul autobuz venit, care era aglomerat. Am zis că rezist eu până la Romană. Big mistake. N-am luat în considerare faptul că la Miciurin se urcă şi mai multă lume, nu contează că nu mai au loc. Împing, dau din coate, ţipă şi se văicăresc şi uite aşa îşi fac loc iar restul ajung lipiţi de perete. Ghinionul meu era că eu mă situam deja la perete şi nu mai aveam unde să mă duc. În faţă aveam o bară iar în spate aveam lume, aşa că am încercat să ma fac cât mai mică. Cumva, în spatele meu reuşeşte să îşi facă loc un domn mai în vârstă, împingându-mă şi mai rău în bara din faţă ( şi culmea, numai în momente ca astea mie îmi e rău sau nu mă simt bine, când autobuzul e gol şi am unde să stau, organismul meu se simte perfect ). La următoarele staţii nu coboară nimeni, dar urcă mulţi, ca de obicei. Nemaiavând unde să mă duc, am încercat să mă mut în aşa fel încât bara să nu mai îmi intre în burtă şi în coaste, dar am avut “plăcerea” de a fi împinsă la loc de acel domn din spatele meu. Am mai încercat odata pentru că devenise deja dureros să stau aşa, şi am fost împinsă iar, mai rău de data asta. Am zis că dacă aşa nu merge, măcar să il rog să mă lase să îmi mut geanta în faţă, între mine şi bară. Another bad decision. Când mă intorceam cu faţa la nenea, dumnealui a început să ţipe la mine că sunt o nesimţită şi că nu am rusine şi respect faţă de bătrâni. Am vrut să zic că nu e vina mea şi că aveam bara în faţă, că altfel m-aş fi dat, cand a început să ţipe iar că el mă împingea să vadă cât tupeu am să rezist când vedeam clar că el avea nevoie de spaţiu. Atunci mi-am înghiţit cuvintele pentru că n-ar fi fost frumos să îi zic ce mi-a trecut prin minte în autobuz. Norocul meu a fost că a intervenit o doamnă şi i-a zis că nu aveam unde să mă dau din cauza bării din faţă, iar nenea a încetat să ţipe mulţumindu-se în schimb să mă bolborosească până a coborât, dar n-a plecat fără să îmi lase o amintire pe restul zilei, şi anume durerea mea de spate.

Un alt eveniment, de data asta relativ amuzant pentru mine, s-a întâmplat tot în drum spre facultate, tot în aglomeraţie, numai că de data asta prinsesem un loc să stau jos. Nenorocul a făcut că locul era lângă nişte don’şoare care îşi vociferau nemulţumirile în legătură cu materiile din liceu şi oricât de mult am încercat să mă afund în lectură tot le auzeam pentru că erau totuşi fix lângă mine ( şi la ce prostii scoteau pe gură era sincer cam greu să le ignori intru totul ). Ce am reţinut însă a fost plângerea lor despre ora de română. Aparent profesoara le dăduse de citit o operă ( încerc să îmi aduc aminte numele dar nu pot, oricum nu era asta important ) iar una din ele a ţinut neapărat să specifice că nimeni din ziua de azi nu mai citeşte şi că este o pierdere de timp ( astea fiind zise lângă mine, care eram cu cartea în mână şi citeam ). Dupa ce am trecut de “şocul iniţial” provocat de remarca don’şoarei, şi după ce ele au început o altă discuţie mai interesantă după părerea lor ( oje, farduri şi cine ce a mai făcut, a.k.a bârfe de prost gust ) al doilea eveniment pe ziua respectivă s-a petrecut. Iniţial am crezut că cineva vorbeşte doar mai tare, dar apoi când tonul ajunsese deja în gama ţipatului, lumea începuse să se uite de unde vine comoţia. Am aflat şi eu, într-un final când locurile de lângă mine s-au eliberat şi puteam să văd, care era sursa şi cauza cerţii. Aparent un domn îşi considera spaţiul personal invadat din cauza aglomeraţiei, când şoferul a pus frână iar o doamnă a alunecat în faţă. Mai mult n-am stat să ascult, având în vedere că a continuat să ţipe până a coborât din autobuz, şi pentru că sunt sigură că nu aveam nimic interesant de zis.

Şi am ajuns şi la ziua de azi, pentru că asta m-a determinat să încep să scriu ce se petrece în 300. În drum spre casă de data asta, stăteam şi citeam Death du Jour, chit că aveam Nook-ul la mine pe care citeam The World of Null-a, dar nu îmi vine să îl scot în locuri publice, aşa că prefer să îmi iau o carte cu mine pe lângă cea pe care o citesc deja pe Nook. La o statie se aşează o doamnă lângă mine, mai în vârstă, şi se uită foarte curioasă la ce citesc. Am ignorat şi am continuat să îmi văd de treabă, până să îmi dau seama că murmura ceva. Încerc să ascult şi apoi mă dau mai înspre geam când aud. Nu şţiam că e un păcat să citeşti altceva în afara de Biblie şi nici nu ştiam că dacă îndrazneşti să citeşti cărti eşti considerat satanist ( poate pentru că eu citeam în engleză şi tanti n-a reuşit să înţeleagă ce scrie ). Oricum, am aflat că sunt o păcătoasă pentru că citesc. E ceva nou, nu ştiam asta.

Till next time…

2 comments on “Poveşti din 300

  1. Issel says:

    My dear winged one, ai reusit sa imi aduci zambetul pe buze. Intr-un fel e foarte trist ceea ce se intampla cu transportul in comun, din nefericire o experiente urate intalnesti aproape in fiecare zi, pentru ca mai tot timpu se trezeste unu/una cu clipsa celor 7 ani de acasa, si iti intoarce lumea cu curu’n sus, dar in fine.

    ceea ce intr-un fel e tragicomic e discutia celor doua don’soare. Chiar ma intreb si eu, generatia liceistilor chiar nu mai pune mana pe o carte? macar de plictiseala, ca la un moment dat Facebook/twitter/ messu si cluburile intra in rutina. E trist sa stii ca unii vor fii angajatii de maine, intr-un scenariu mai rau somerii de maine si intr-un scenariu dezastruos sefii nostrii. oricum faptul ca nu au bagat de seama ca tu citeai e ceva “normal” geniile sunt invizibile de obicei😀

    iti doresc multe plimbari frumoase cu autobuzul.

    huggs
    Crow

    p.s. sa stii ca imbuleazala nu “ai nostrii” au inventat-o, insa punctualitatea taman atunci cand intarzii da :))
    from Crowley with love😀

    • Azette says:

      Ma bucur ca am reusit sa te fac sa zambesti, ce-i drept, prostia unora e amuzanta😀
      Don’soarele nici nu aratau cine stie ce tin sa mentionez, dar am zis ca daca scriu asta in blog o sa par rea ( nu ca cine ar citi commenturile nu ar ajunge la concluzia asta acum ca am zis-o pana la urma … but it is true! ). Erau genul de pitipoance de la care te astepti sa scoata o perla de genul sooner or later.
      I miss you…da, zic asta pe unde apuc, because I do😀 *hugs tight*
      From Zira with much-er love😀 ( inventez si cuvinte pentru tine, see how special you are?)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s